PUNCT OCHIT, PUNCT LOVIT!

– Scopul este bine definit? Am eu nevoie de aşa ceva? Punctul ochit se dovedeşte până la urmă a fi şi cel lovit?

O zi liniştită şi-mpietrită de weekend. În spatele cabanei se pregăteşte terenul pentru o adevărată desfăşurare de forţe. Un arc şi câteva săgeţi râvnesc hulpave confruntarea.

Ucenicii rând pe rând îşi aşteaptă şansa de-a încerca să nimerească ţinta?

Totul pare o joacă, aşa simplu să fie?

Cu efort susţinut reuşeşti să tragi arcul, să aranjezi săgeata pe poziţie, apoi fixezi ţinta respectând orice algoritm al procedeului, te dezmorţeşti şi te fixezi pironit asupra „redutei de cucerit”.

Un gând, o lansare, un obiectiv propus… şi dacă nu-mi iese din prima? Mai încerc? Abandonez vinovată lupta? Mă simt împăcată că măcar am încercat… zic că nu-i de mine şi-mi canalizez energia spre alte scopuri de atins?

– Mă pierd în visele altora? Uit de mine? Lupt îndârjită pentru nişte fleacuri?

– De multe ori renunţăm prea repede la provocările pe care ni le oferă viaţa. Orice transformare presupune depăşirea zonei de confort a fiecăruia dintre noi şi ştim prea bine câte bătăi de cap ne poate da orice obstacol apărut în cale.

 

Facem de atâtea ori lucruri doar că trebuie făcute… fără să simţim măcar chemarea lor… fără să apucăm să ne gândim dacă putem să ne continuăm liniştiţi existenţa fără ele.

Suntem fericiţi? Eşti unde ţi-ai dorit? M-am gândit de multe ori că am fost propriul tartor în cadrul unor experienţe trăite şi am încercat să le-nţeleg până la capăt. Avem nevoie de atât de puţine lucruri ca să fim mulţumiţi şi împăcaţi: să te trezeşti cu zâmbetul copilului pe faţă, să mânânci ca să trăieşti şi nu să trăieşti ca să mănânci, o-mbrăţişare caldă a partenerului, o mângâiere a bunicii, razele de soare care se joacă prin părul tău, picături de rouă care-ţi scală talpa, cristale de apă care-ţi brăzdează corpul, o pereche de încălţăminte ca să colind lumea, sau de ce să nu păşesc desculţă… de ceva vreme nu m-am mai conectat cu mama pământ, cu plasma care s-a transformat şi ascuns în această carapace… În goana asta nebună de-a avea şi poseda am uitat să ne găsim ţinta, să ne căutăm sufletul.

Cum ar fi seara când ajungi acasă să fii mulţumit, să nu fii obosit după o zi de lucru? Să mergi bucuros şi fericit acasă?

Îmi perfecţionez strategia… mă descopăr şi realizez cât de puternică sunt de la o zi a alta, dacă vreau mut munţii din loc când îmi doresc ceva cu adevărat… asumarea e un pas înainte care-l aşteaptă pe următorul… urmele lăsate pe unde-am trecut apar ca şi coordonate pe GPS-ul intern al celorlalţi, care bântuie prin locurile acelea.

 

Ţinta ochită este lovită şi marcată pe cord deschis după mai multe încercări… Săgeţile de gheaţă din ochii privitorului sunt anulate de cele ale lui Cupidom care-mi dă târcoale.

Merg săgeată şi fixez ţinta. Să am grijă ce-mi doresc… universul complotează şi borboroseşte… sunt pe drumul ce bun. Punct lovit, punct ochit…

 

Am întins prea tare coarda?

Poate îți place și Zăpadă şi doage de lemn… Yuuuuu-hu!

Lasă un comentariu