Veveriță liberă prin parc! Fugară sau eliberată pe cauţiune? :))

Treceam astăzi prin parc, într-o super grabă încercând să ajung la o întâlnire. Cu gândul la multe alte proiecte şi la câte aveam de făcut, calc apăsat pe trotuarul din parc. Când, deodată îmi taie calea o veveriță. M-am oprit brusc crezând că am vedenii. S-a urcat rapid pe copacul din apropiere și a început să sară de pe o creangă pe alta. Am lăsat geanta jos, am scos aparatul încercând să-i fac o fotografie. Poate reușeam să fac și una frumoasă dacă nu mi-ar fi speriat-o și mai tare mașinăria care făcea curat prin parc. A fost prima dată când m-a enervat faptul că se făcea curățenie. Ce fițe, dragă, nimic nu îmi convine! :))

Am uitat de griji, am uitat de întâlnire, m-am așezat pe iarbă și mă uitam cu încântare la mititică. Nu știu dacă a fost lăsată să iasă din “colivia de aur” sau dacă a fugit. Nici nu mai conta. Preț de câteva momente m-am bucurat pentru că era liberă. Liberă, hm… cam mult spus. Parcul nu este unul foarte mare și este destul de mare agitație pe timpul zilei. E tot un fel de cușcă, doar că mai mare. Apoi, m-am îndreptat spre casa lor cea mult controversată. Acolo mai era o veveriță.

– Și tu, fraierică de ce mai ești aici? De ce nu ai fugit și tu? Sau ce prostioare ai făcut de încă eşti închisă? Nu mi-a răspuns.

Mă uitam la ea cu tristețe, mă gândeam ce frustrant e să ai hrană și siguranță, cu toate astea să fii speriat, să nu ai posibilitatea să faci ce vrei, să nu poți să zburzi în voie pe unde-ți taie capul fără să-ți pese de nimic. Hmmm! Ce ciudați suntem uneori. Să le vedem ne dă o stare de bine. Copiii se bucură și ei foarte tare când le văd. Au o vrajă care te ajută să te rupi câteva minute de rutina zilnică. Păcat că vraja se rupe când le vedem închise sau plimbându-se printr-un parc aglomerat. Nicăieri nu e mai bine ca în mediul lor natural. Un loc pe care noi avem atât de puțin timp să-l vizităm. Și dacă nu prea putem, le punem pe ele să se adapteze vieții noastre. O fi un soi de egoism? Nu știu.

Apoi, brusc mi-am amintit de mine. Ioiii! Deja trecuse ceva timp…. destul de mult consumat pentru mica mea escapadă. Am luat-o la fugă cât mă țineau picioarele. Cu sufletul în gât, capul plecat și abia vorbind, mi-am cerut scuze, pentru cele 15 minute de întârziere.

– Probleme?

– Nu chiar. O veveriță mi-a tăiat calea.

S-a uitat la mine și a râs. Cu siguranță nu m-a crezut. Mereu „Adevărul e cea mai bună minciună!”