Omul, ochiul ce poate pătrunde dincolo de fizic, de materie e “hărţuit” de mii de definiţii. Cu toate acestea el rămâne un mister, o nebuloasă ce poate fi analizată din diferite unghiuri, planuri, dar niciodată pătruns până în adâncime.
– Câte feţe o fi având omul? 9876543210 x 123456789… Zero ori unu egal zero, orice număr înmulţit cu unu e el însuşi… şi calculatorul care rugineşte pe undeva!
– Tica-tac, hop-poc, bing-bang, zang, pleosc, trosc, bum… ce sunete ciudate!
Culege, alege… rezolvă, absolvă, dizolvă… discerne, propune… memorează, analizează, promovează…îndrăzneşte, doreşte, iubeşte, cunoaşte… luptă, ascultă… ce de acţiuni pe care omul poate să le desfăşoare.
– Ce este omul? Ce este el?
Omul este o parte ruptă din întreg, o bucată de humă dezrădăcinată, o lacrimă prelinsă pe obrazul zbârcit
îmbibată în naufragiul terestru, o fotocopie a unui model şi cu toate acestea unicat. Acesta se aseamănă şi cu un organ în destrămare, fiecare lacrimă, fiecare componentă reprezentând câte o fărâmă care se desprinde din noi şi care ne lasă mai goi, mai schilozi, adevărate schelete ambulante.